Alcest – Écailles de Lune [2010]

Un vis. O lume plina de povesti frumoase. O lume unde poti sa fi tu asa cum esti. O lume in care poti evada cand vrei. O lume de vis.

Cam asta ar fi mai pe scurt de zis despre noul album a lui Neige.

Dat fiind ca in ultima perioada m`am jucat mai mult cu post-rock`ul, mi`a fost foarte usor sa`mi dau seama de influentele acestui gen in categoria in care a fost inclus proiectul Alcest de la inceput: black metal.

Combinatia acestor doua genuri este mai mult decat bine venita si ca drept urmare, vocea lui Neige poate fi considerate drept element de legatura dintre acestea, o punte intre cele doua.
“Écailles de Lune [Part I]” incepe intr`un fel sau altul, mai mult sau mai putin, ca fiind post-rock, urmand mai apoi sa devina black metal. Deja cand Neige incepe sa`si faca simtita prezenta, pot spune ca aceste doua elemente parca nu se mai simt, toata atentia fiind concentrata asupra vocii hipnotizante a lui Neige.

De putine ori mi s`a intamplat sa imi fie toata atentia asupra unei singure voci, si pot numi aici: Dead Can Dance (implicit Brendan Perry), Ulver, Arcana (implicit Peter Bjärgö).

Mi`a placut ca a cuprins aceleasi versuri in doua moduri. Una mai post-rock, si alta mai black metal. “Écailles de Lune [Part II]” este mai mult black metal, iar vocea lui Neige este aceesi cu care ne`a obisnuit in proiectul Peste Noir.

Odata cu “Percées de Lumière” intensitatea instrumentalului atinge cote maxime, fiind piesa din varf de pe acest album.

“Abysses”, asa cum este si titlul, te duce pe marginea abisului si apoi te arunca in el sa`i cuprinzi mai bine esenta. In acea cadere libera stii ca esti in siguranta purtat de ecouri si picurii de apa ce se aud, cam ca Alice cand cade in vizuina iepurelui: o lunga calatorie pana la fund, diferenta fiind ca nu exista fund in “Abysses”.

In “Solar song” nu exista nimic altceva decat ritmurile post-rock`iste si vocea lui Neige, fara versuri. Doar ascultand “Solar Song” parca simti exploziile solare si totodata te simti plutind in spatiu, relaxandu`te la privelistea minunata oferita de instrumental.

“Sur l’Océan Couleur de fer” te plimba prin lumea de vis purtat pe valuri calme.

Albumul de la un cap la altul este o combinatie de culori intr`un mediu destul de sumbru, intr`un fel sau altul.

O contradictie de sentimente emanate, mai multe usi deschise ce duc spre lumi pline de necunoscut, dar in acelasi timp atat de familiare. De la inceput mi`am spus ca acest album pare a fi ca o femeie prinsa in mrejele visului ei. Finalul mi s`a parut neterminat. Ma asteptam la mai mult dupa ultima piesa, ma asteptam ca cele 42 minute sa nu se termine.

Oricum ar fi pot spune doar ca acest album este o poarta catre o lume plina de un necunoscut cunoscut, o lume ce iti sta la picioare, o lume ce e gata oricand sa te prinda in mreje atunci cand dai “play”.

Recenzia in engleza aici.