cocalar-studiu ziarul gandul

Haorde, praleo, să-ţi zic azi de Cocalari. Mâine – de Piţipoance. N-o dau pe gâlceavă, că doar vorbesc despre două instituţii. Am respect. Ăştia-s pă trend, nu mă iau de ei că jar mănânc. Fac şi io un studiu de piaţă, fi-mi-ar greaţă, vă vorbesc ando Biblioteca Academiei, secţia tezaur cultural (momentan închisă pentru deratizare).

Istoria cocalarului începe din fragedă pruncie, de când pune timpanu pe manele. De când pune botu la weltanschauungu Guţă-Vali-Adi: bani, dujmani, lanţ la gât, haine de firmă, pileală, gagici, selecauri, celulare, pumnii mei minte nu are, jmekerie. Şi seminţe. De floare – chinchi, de dovleac – naşpa. Şi netu! Netu-i baza. Pe ştrand, Cocalaru agaţă cu „Ce face fetele? Să plimbă?”, pe net o dă prin mirc, o dă-n HI5: „Te Iubesc in stil Gabana K esti dulce ca bomboana TE Iubesc in stil Armani k sa moara toti dusmani Si atunci cand nam ce face Te Iubesc in stil Versace... Pup iu”.

Cocalaru adolescent ia ultimii bani a lu mă-sa din şifonier de sub prosoape ca să se rupă-n figuri, s-ajungă cu taxiu la şicoală. Cocalaru matur face saltu brusc de la „Dami aidiu tau de mess” la Parlament. Dacă vrea. Dacă nu, trăieşte o viaţă din combinaţii, îşi tunează Dacia, îşi scoate boxele pe fereastră şi piţipoanca la produs. (Nevasta-i sfântă, ea te spală, ea te calcă, pe ea o atingi doar tu, cu ce-şi cere – de la caz la caz, ea creşte copiii, cu ea ieşi la nunţi şi botezuri, pe ea pui ştrasuri, pe ea pui aur s-arăţi la lume că-ţi merge fără număr).

Cum deosebeşti un Cocalar de restu? V-aţi chitit pe miştocăreală! Păi, trăsneşte de la o poştă: are mai mereu faţa aia de dilăr de neferoase. Mai întâi îi vezi hainele. La mare fensi e „Dolce & Gabana”. P-ormă – portofelu gros (n-ai tu treabă cu ce-l umple; gros să fie). Cheile de la maşină, pe care le învârte pe deget. Fiţoasa de lângă el, pe care-o ţine tot într-un meraptuchi („mor dă tine”, prin extensie „te iubesc”; în limba lu Împăratu Iulian, în original).

Cocalaru e un personaj tragicomic. Vorbesc întâi de Cocalaru Fake – ăla de imitaţie, de plastic. Care-şi trage ţoalele de firmă de la turci, de pe vreun vapor taiwanez, lu’ care ghiulu i-l face ta-su, în fundu curţii, pe nicovală. Cocalaru Fake e ăla cu „Fă-mă şi pi mini-n poză, că ti fac şi io pi tini”: cu un purcoi de euroi traşi la xerox şi cu ochelari police pe nas, cu o maşină bengoasă în spate, cu tatuaju la vedere şi cu ditai pistolu (cu apă) la cingătoarea Cucci (luată din „Dragonul Roşu”), pe treptele la o vilă de belea – da’ repede, că vine proprietaru, în faţă la bancomat să te vadă gherţoii că ai ce scoate... Cocalaru Original e ăla care chiar le are pe toate astea de la mama lor, la care ce scrie pe etichetă aia e, care numără în faţa ta parai adevăraţi, ăla care-şi repară Maybachu cu levieru, ca să facă o aroganţă. Şi Fake şi Originalu suferă, de fapt, pe rupte. Şi unul şi celălalt se răscolesc sufleteşte. Fiecare are forma lui de depresie. Cocalaru Fake – înainte de culcare, după ce-şi dă zorzoanele jos, în garsoniera de unde n-a putut s-o scoată pe soacră-sa, nici pe verii nevesti-sii, unde s-a întins igrasia de, când îl pune pe el, tricou „Armani” e mereu jilav, unde Vali Vijelie cântă de sparge rigipsu „De n-aş fi bogat, oare cum ar fi”, da’ n-o să vină mâine, când Electrica taie curentu, cu un generator. Cocalaru Original are depresie dimineaţa, când îşi pune toate pe el şi se uită în oglinda veneţiană din viloiu lui şi caută să înţeleagă rostul lumii ăsteia care se învârte pe interes...

De la mine pentru coca... haoles http://www.rocktube.us/Truda_Mesaj_Becalian_New_Video_2008_-16003916.html